La sugestia Cristinei, o şibecaşă de-a mea din Oradea, am să vorbesc un pic despre cuvântul sper. Cred că în nicio altă limbă, acest termen nu are o semantică mai variată ca şi în dulcele grai românesc: „sper să câştig la loto”, „sper să îmi iau examenul”…aţi înţeles ideea nu?! Cuvântul ăsta din patru litere sintetizează profund felul românesc, foarte mioritic, de a acţiona şi de a privi lucrurile „bă speeer să nu mă omoare ciobanu vrâncean, da dacă vrea cu tot dinadinsul, ce pot să fac?!”…Să reacţionezi? Să nu mai speri ca prostu, fără sa faci nimic? Ne-am obişnuit ca totul să fie lăsat hazardului şi divinităţii: „sperăm să fie un an mai bun!”… Şi stăm şi aşteptăm să vedem dacă speranţa asta se materializează cumva. Dacă da, „ţ-am zâs, ţ-am zâs!!”, dacă nu „eh, păţăăăăşti, n-ai de unde ştii!”.
Cel mai mult îmi place aia cu „Speranţa moare ultima”. Să vă spun ce-i şi cu vorba asta. Cică era un film românesc horror în care jucau mai mulţi actori, printre care şi una intitulată Speranţa. Şi, conform scenariului oscarian, ea a dat ultima ortu popii în respectiva peliculă, lăsându-i pe toţi cu o urmă de regret, pentru că, să recunoaştem, gagica arăta binişor şi stârnea imaginaţia carnală a multor privitori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu